Despre reprezentările diavolului în artă și asemănarea sa cu omul


Înainte de a ne avânta în imaginarul patriarhului tuturor răutăților este necesar să acordăm câteva momente definirii clare a conceptului de rău dintr-o perspectivă antropocentristă (căci, iar acestu lucru nu cred că necesită vreo demonstrație, diavolul își abate influența doar asupra coroanei creației divine, adică omul). Dacă lepădăm ideile impuse de o societate modernă, răul pentru om, precum și răul pentru toate formele de viață de la bacterii la balene, ține de negarea împiedicarea sale fundamentale (condiție ce o diferențiază de manifestările anorganice ale materiei): autoperpetuarea. Putem vorbi aici de orice de la boli la prădători. Nu e deci întâmplător că până în evul mediu (și întâlnim adepți ai unei asemenea teorii chiar și în zilele noastre) diversele hazarduri cărora omul trebuia să le facă față (cataclisme, epidemii etc) erau puse pe seama unor ființe spiritual malevolente conștiente. De asemenea, în reprezentările artistice timpurii ale unor astfel de ființe, acestea erau înzestrate cu trăsăturile unor animale feroce.

Talisman mesopotamian înfățișând-o pe Lamashtu (mileniul I A.C.), ființă demonică a cărei pradă preferată erau femeile gravide și copiii nou-născuți. Unul din ritualurile de alungare a acesteia implica invocarea unui alt demon la fel de fioros, pe nume Pazuzu (pe care Hollywood-ul l-a introdus în imaginarul contemporan făcându-l antagonistul filmului Exorcistul - 1973).

Talisman mesopotamian înfățișând-o pe Lamashtu (mileniul I A.C.), ființă demonică a cărei pradă preferată erau femeile gravide și copiii nou-născuți. Unul din ritualurile de alungare a acesteia implica invocarea unui alt demon la fel de fioros, pe nume Pazuzu (pe care Hollywood-ul l-a introdus în imaginarul contemporan făcându-l antagonistul filmului Exorcistul – 1973).

Trebuie notat însă că ceea ce este rău pentru viața noastră poate avea un impact opus asupra atacatorului, fie el fiară sau bacterie, impulsul acestuia fiind chiar instinctul de autoperoetuare menționat anterior. Pentru a sintetiza un rău mai pur, ca să spun așa, actul de a provoca suferință trebuie să pornească nu din instinct ci dintr-o decizie conștientă, ce stă sub semnul liberului arbitru.

Acest produs secundar al creierelor noastre foarte dezvoltate (alături de capacitatea de raționa) ne diferențiază de restul lumii animale. Pe de-o parte, asta ne permite să cunoaștem și să contemplăm atât binele cât și răul, iar pe de altă parte ne face vulnerabili la a fi trași la răspundere în cazul săvârșirii răului.

Cam asta era condiția lui Adam și Eva după ceea ce Scriptura numește „căderea”, iar prometeul acestui mit este nimeni altul decât diavolul, numit în Biblie și „vrășmașul”, „prințul acestei lumi” și „Satana” (care în ebraică înseamnă „cel ce se opune”, „dușmanul”).

Căderea îngerilor rebeli (c. 1340). Pasajul biblic ce a dat practic nume Diavolului este următorul: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi». Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!” (Isaia 14:12-15). Steaua dimineții se traduce în latină prin „lucifer”, cuvânt folosit de numeroase ori de diverși poeți latini pre-creștini. De asemenea, pasajul de mai sus nu se referă la o ființă divină, ci la regele Babilonului.

Căderea îngerilor rebeli (c. 1340). Pasajul biblic ce a dat practic nume Diavolului este următorul: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi». Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!” (Isaia 14:12-15). Steaua dimineții se traduce în latină prin „lucifer”, cuvânt folosit de numeroase ori de diverși poeți latini pre-creștini. De asemenea, pasajul de mai sus nu se referă la o ființă divină, ci la regele Babilonului.

Știm că „prințul acestei lumi” are puterea de a afecta ordinea naturală a lucrurilor (cum observăm în cartea lui Iov), atât într-un mod negativ cât și într-un mod pozitiv. În timp ce forța divină iți putea oferi fericire veșnică după moarte, diavolul îți putea oferi fericire temporara pe pământ. De aici s-a născut tema pactului cu diavolul, ce a circulat ca mit local, mit perpetuat până în vremurile noastre (precum cazul cunoscutului musician Robert Johnson), și care va fi popularizat în literatura universală de lucrări precum „Dr. Faustus” de Marlowe și „Faust” al lui Goethe.

Relief la abația Sainte Marie-de-Souillac ce-l înfățișează pe clericul Teofil vânzându-și sufletul Diavolului, nemulțumit fiind de condiția sa pământească (1150). Conform legendei din secolul VI, sufletul acestuia este răscumpărat în final de Fecioara Maria.

Relief la abația Sainte Marie-de-Souillac ce-l înfățișează pe clericul Teofil vânzându-și sufletul Diavolului, nemulțumit fiind de condiția sa pământească (1150). Conform legendei din secolul VI, sufletul acestuia este răscumpărat în final de Fecioara Maria.

Scopul poveștilor era, desigur, în primul rând, unul educativ. Ideea transmisă era că în ciuda intangibilității sale, diavolul putea fi înfrânt, la un nivel personal, de către om, deoarece cea mai puternică lovitură ce i se poate administra necuratului e să-i iei sufletul din fața ochilor, iar arma care ne permite să facem acest lucru este cea care ne-a pricinuit și căderea: liberul arbitru. Să ne amintim totuși că nu suntem singurii căzuți din condiția lor paradisiacă. Același lucru l-a pățit și Lucifer, fie din trufie, fie din invidie față de om (așa cum afirma mai mulți teologi timpurii). În orice caz, putem considera aceste sentimente specific umane. Nicicând de la plăsmuirea omului nu întălnim creaturi atât de complexe (excepție făcân Lucifer) capabile atât de bine, cât și de rău, iar conștientizarea propriei imperfecțiuni l-a aruncat pe om într-o căutare frenetică a absolutului, identificat în acest caz cu Dumnezeu.

Ilustrație din Codex Gigas (sec. XIII). Legenda ce înconjoară acest impunător manuscris spune că acesta ar fi fost scris într-o singură noapte de către un călugăr ce făcuse un pact cu Necuratul, a cărui imagine a inserat-o apoi în lucrare în semn de mulțumire.

Ilustrație din Codex Gigas (sec. XIII). Legenda ce înconjoară acest impunător manuscris spune că acesta ar fi fost scris într-o singură noapte de către un călugăr ce făcuse un pact cu Necuratul, a cărui imagine a inserat-o apoi în lucrare în semn de mulțumire.

Atât eforturile omului, cât și cele ale Satanei, s-au dovedit zadarnice. Această latură a personajului Lucifer a fost, desigur, lăsată la o parte de către erudiții medievali și renascentiști. Este de înțeles, ar fi fost sacrilegios ca oamenii să se identifice cu dușmanul împotriva căruia Biserica lupta cu atâta inverșunare, prin predici, slujbe de sfințire, exorcisme, iar, uneori, amintind populației ce se va alege de ei dacă încalcă dogmele.

Detaliu din Iadul lui Fra Angelico (c. 1435 - 1440)

Detaliu din Iadul lui Fra Angelico (c. 1435 – 1440)

Opera cea mai caracteristică pentru imaginarul demonic al perioadei este fără îndoială Divina Comedie a lui Dante, în care întâlnim un infern cu 9 cercuri (în antiteză cu cele 9 sfere celeste) în care fiecare păcătos suferă cele mai îngrozitoare chinuri, croite special pentru păcatul său, și în centrul căruia se află figura impunătoare a lui Satan. Pentru a ajunge și la neștiutorii de carte, imaginarul danteesc a fost transpus cu fidelitate de către mai mulți artiști ai vremii.

Ilustrație de Alessandro Vellutello din ediția din 1534 a DIVINEI COMEDII. Fidelă textului sursă, uriașul Lucifer este înfățișat blocat de la umeri în jos într-un lac înghețat. Singura lui ocupație este torturarea în cele 3 guri ale sale a celor 3 trădător: Iuda, Brutus și Cassius. ). Cele 3 fețe sunt o aluzie la dorința lui Lucifer de a fi precum Dumnezeu (Sfânta Treime). Există și reprezentări ale celui din urmă ca un personaj antropomorf cu 3 fețe pe un singur cap. În text Dante face aluzie și la condiția sa anterioară căderii, numindu-l „Cel ce-a fost culmea frumuseții”.

Ilustrație de Alessandro Vellutello din ediția din 1534 a Divinei Comedii. Fidelă textului sursă, uriașul Lucifer este înfățișat blocat de la umeri în jos într-un lac înghețat. Singura lui ocupație este torturarea în cele 3 guri ale sale a celor 3 trădător: Iuda, Brutus și Cassius. ). Cele 3 fețe sunt o aluzie la dorința lui Lucifer de a fi precum Dumnezeu (Sfânta Treime). Există și reprezentări ale celui din urmă ca un personaj antropomorf cu 3 fețe pe un singur cap. În text Dante face aluzie și la condiția sa anterioară căderii, numindu-l „Cel ce-a fost culmea frumuseții”.

Va fi nevoie de o diminuare a nevoii practice (de instrument educativ) de diavol pentru ca personalitatea acestuia să fie explorată mai în profunzime. Astfel, secolul luminilor ne va aduce Paradisul Pierdut al lui Milton (1667), al cărui protagonist va fi chiar îngerul căzut, care nu mai este o banală unealtă monstruoasă a sistemului, ci un personaj bine individualizat, cu trăiri profund umane, cu frământări de conștiință, personaj pe care unii l-ar numi chiar de factură romantică, cu care omul poate chiar empatiza.

Satan în Gloria sa Originară - William Blake (c. 1805)

Satan în Gloria sa Originară – William Blake (c. 1805)

De aceeași fervoare sufletească de care a fost animat Lucifer când a declarat război lui Dumnezeu iar apoi, învins, a rostit celebrul „mai bine împărat în iad decât slujitor în rai” au fost animați și revoluționarii de la 1765, respectiv 1789 în cele două revoluții cu care va culmina perioada iluministă.

Învelișul mitologic al patriarhului răului va fi progresiv îndepărtat până când tot ce va rămâne este imposibil de deosebit de un om de rând. În literatura secolului XIX, respectiv XX,  diavolul, complet umanizat, va lua forma unui mic burghez, al cărui rău nu mai este evidențiat prin trăsături inumane, ci pur și simplu sugerat.

Ilustrație de Gustave Doré din Paradisul Pierdut (c.1866). Lucifer și ceilalți îngeri se deosebesc doar prin aripi. Personajul nonconformist este alungat.

Ilustrație de Gustave Doré din Paradisul Pierdut (c.1866). Lucifer și ceilalți îngeri se deosebesc doar prin aripi. Personajul nonconformist este alungat.

Putem observa următorul exemplu literar al diavolului integrat în societate: „Era un bărbat mai degrabă deșirat, fără a fi înalt – e chiar mai scund decât mine – , cu o beretă de sportiv pe-o ureche, în timp ce pe lângă tâmpla cealaltă îi iese părul roșcat. Are genele roșcate, ochii înflăcărați, fața ca de ceară, cu nasul puțin croiat. Un codoș, un profitor cu o voce de actor.” (Doctor Faustus, de Thomas Mann, 1947)

Omul modern nu mai tremură în fața focului, coarnelor și tridentului. Iadul omului modern se află în interiorul propriei minți: anxietatea, nevroza, absurdul vieții cotidiene. Acesta este terenul de joacă al Luciferului modern, abstractizat, laicizat.

Le génie du mal, de Guillaume Geefs (1848). Reacția vecină cu venerația pe care o trezea (și încă o trezeste) în oameni aceast diavol încătușat, ținându-și parcă resemnat coroana în mână, i-a făcut pe mai marii bisericii în care era plasat să ceară mutarea sa imediată.

Le génie du mal, de Guillaume Geefs (1848). Reacția vecină cu venerația pe care o trezea (și încă o trezeste) în oameni aceast diavol încătușat, ținându-și parcă resemnat coroana în mână, i-a făcut pe mai marii bisericii în care era plasat să ceară mutarea sa imediată.

Epoca contemporană se poate mândri cu o masă eterogenâ de atitudini diferite, de la cei ce se autoflageleazâ pentru a-și spâla păcatele, la sataniștii teiști și atești, la cei pur și simplu înzestrați cu o curiozitate morbidă, curiozitate ce îi împinge spre (și la rândul său creează o cerere pentru) produse mass-media destinate ale căror selling point este imaginarul demonic, proiectat special pentru a stârni frica sau râsul (în general frica).

Desigur, fenomenul, după cum ne spune și Jean Delumeau, e mult mai vechi de atât. Încă din secolul XVI putem întâlni scrisori de la diverși reprezentanți ai Bisericii îngrijorați de succesul manifestărilor artistice a căror utilizare a diavolului depășește normele de bună cuviință admisă de o pildă creștinească. Cu alte cuvintele, oamenii veneau nu să învețe cum să-și salveze sufletul, ci să se minuneze de cât de urâți sunt dracii. Frica administrată voluntar e un instrument recreațional eficient.

Lucifer, de Franz von Stuck (1890). Sentimentul transmis de acest diavol (care oricum ar fi imposibil de deosebit de o ființă umană obișnuită) nu mai este de teroare în fața focului veșnic, ci de neliniște. Răul este sugerat, nu redat implicit, prin înstrăinarea familiarului, a cărei efect poartă în germană numele de „unheimlich” (concept ce va fi explorat în anii următori de gânditori precum Freud și Heidegger).

Lucifer, de Franz von Stuck (1890). Sentimentul transmis de acest diavol (care oricum ar fi imposibil de deosebit de o ființă umană obișnuită) nu mai este de teroare în fața focului veșnic, ci de neliniște. Răul este sugerat, nu redat implicit, prin înstrăinarea familiarului, a cărei efect poartă în germană numele de „unheimlich” (concept ce va fi explorat în anii următori de gânditori precum Freud și Heidegger).


Keanu Reeves și Al Pacino în Avocatul Diavolului (1997)

Keanu Reeves și Al Pacino în Avocatul Diavolului (1997)

Pentru a reveni la ideea pe care doream să o analizez în cadrul acestui articol, atât diavolul biblic (a cărui imagine este cea mai bine întipărită în conștiința noastră colectivă dintre toate figurile demonice) cât și omul greșesc prin însăși natura lor și sunt pedepsiți pentru încercarea lor, însă devin mai înțelepți, cunoscând și binele și răul. Odată Satan dezbrăcat de toate clișeele artistice (care izvorăsc din frica întipărită în genele noastre), imaginea vag recognoscibilă își poate revendica locul în ceața amorfă care este conștiința umană, de unde s-a și materializat.

0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2014 - 2019 weart.ro. Toate drepturile rezervate.
Conţinutul prezentat pe acest site web, inculzând toate imaginile şi textele, este destinat utilizării în scopuri educaţionale şi necomerciale.
weart.ro este o platformă independentă care nu beneficiază de sponsorizări sau fianantari din partea statului sau a unei firme particulare, fiind un site care se bazează doar pe resurse proprii.

Platformă dezvoltată și administrată de ROcreativ

Licenţa Creative Commons

Log in with your credentials

Ați uitat datele dvs.?