Înainte de a ne avânta în imaginarul patriarhului tuturor răutăților este necesar să acordăm câteva momente definirii clare a conceptului de rău dintr-o perspectivă antropocentristă (căci, iar acestu lucru nu cred că necesită vreo demonstrație, diavolul își abate influența doar asupra coroanei creației divine, adică omul). Dacă lepădăm ideile impuse de o societate modernă, răul pentru om, precum și răul pentru toate formele de viață de la bacterii la balene, ține de negarea împiedicarea sale fundamentale (condiție ce o diferențiază de manifestările anorganice ale materiei): autoperpetuarea. Putem vorbi aici de orice de la boli la prădători. Nu e deci întâmplător că până în evul mediu (și întâlnim adepți ai unei asemenea teorii chiar și în zilele noastre) diversele hazarduri cărora omul trebuia să le facă față (cataclisme, epidemii etc) erau puse pe seama unor ființe spiritual malevolente conștiente. De asemenea, în reprezentările artistice timpurii ale unor astfel de ființe, acestea erau înzestrate cu trăsăturile unor animale feroce.
Trebuie notat însă că ceea ce este rău pentru viața noastră poate avea un impact opus asupra atacatorului, fie el fiară sau bacterie, impulsul acestuia fiind chiar instinctul de autoperoetuare menționat anterior. Pentru a sintetiza un rău mai pur, ca să spun așa, actul de a provoca suferință trebuie să pornească nu din instinct ci dintr-o decizie conștientă, ce stă sub semnul liberului arbitru.
Acest produs secundar al creierelor noastre foarte dezvoltate (alături de capacitatea de raționa) ne diferențiază de restul lumii animale. Pe de-o parte, asta ne permite să cunoaștem și să contemplăm atât binele cât și răul, iar pe de altă parte ne face vulnerabili la a fi trași la răspundere în cazul săvârșirii răului.
Cam asta era condiția lui Adam și Eva după ceea ce Scriptura numește „căderea”, iar prometeul acestui mit este nimeni altul decât diavolul, numit în Biblie și „vrășmașul”, „prințul acestei lumi” și „Satana” (care în ebraică înseamnă „cel ce se opune”, „dușmanul”).
Știm că „prințul acestei lumi” are puterea de a afecta ordinea naturală a lucrurilor (cum observăm în cartea lui Iov), atât într-un mod negativ cât și într-un mod pozitiv. În timp ce forța divină iți putea oferi fericire veșnică după moarte, diavolul îți putea oferi fericire temporara pe pământ. De aici s-a născut tema pactului cu diavolul, ce a circulat ca mit local, mit perpetuat până în vremurile noastre (precum cazul cunoscutului musician Robert Johnson), și care va fi popularizat în literatura universală de lucrări precum „Dr. Faustus” de Marlowe și „Faust” al lui Goethe.
Scopul poveștilor era, desigur, în primul rând, unul educativ. Ideea transmisă era că în ciuda intangibilității sale, diavolul putea fi înfrânt, la un nivel personal, de către om, deoarece cea mai puternică lovitură ce i se poate administra necuratului e să-i iei sufletul din fața ochilor, iar arma care ne permite să facem acest lucru este cea care ne-a pricinuit și căderea: liberul arbitru. Să ne amintim totuși că nu suntem singurii căzuți din condiția lor paradisiacă. Același lucru l-a pățit și Lucifer, fie din trufie, fie din invidie față de om (așa cum afirma mai mulți teologi timpurii). În orice caz, putem considera aceste sentimente specific umane. Nicicând de la plăsmuirea omului nu întălnim creaturi atât de complexe (excepție făcân Lucifer) capabile atât de bine, cât și de rău, iar conștientizarea propriei imperfecțiuni l-a aruncat pe om într-o căutare frenetică a absolutului, identificat în acest caz cu Dumnezeu.
Atât eforturile omului, cât și cele ale Satanei, s-au dovedit zadarnice. Această latură a personajului Lucifer a fost, desigur, lăsată la o parte de către erudiții medievali și renascentiști. Este de înțeles, ar fi fost sacrilegios ca oamenii să se identifice cu dușmanul împotriva căruia Biserica lupta cu atâta inverșunare, prin predici, slujbe de sfințire, exorcisme, iar, uneori, amintind populației ce se va alege de ei dacă încalcă dogmele.
Opera cea mai caracteristică pentru imaginarul demonic al perioadei este fără îndoială Divina Comedie a lui Dante, în care întâlnim un infern cu 9 cercuri (în antiteză cu cele 9 sfere celeste) în care fiecare păcătos suferă cele mai îngrozitoare chinuri, croite special pentru păcatul său, și în centrul căruia se află figura impunătoare a lui Satan. Pentru a ajunge și la neștiutorii de carte, imaginarul danteesc a fost transpus cu fidelitate de către mai mulți artiști ai vremii.
Va fi nevoie de o diminuare a nevoii practice (de instrument educativ) de diavol pentru ca personalitatea acestuia să fie explorată mai în profunzime. Astfel, secolul luminilor ne va aduce Paradisul Pierdut al lui Milton (1667), al cărui protagonist va fi chiar îngerul căzut, care nu mai este o banală unealtă monstruoasă a sistemului, ci un personaj bine individualizat, cu trăiri profund umane, cu frământări de conștiință, personaj pe care unii l-ar numi chiar de factură romantică, cu care omul poate chiar empatiza.
De aceeași fervoare sufletească de care a fost animat Lucifer când a declarat război lui Dumnezeu iar apoi, învins, a rostit celebrul „mai bine împărat în iad decât slujitor în rai” au fost animați și revoluționarii de la 1765, respectiv 1789 în cele două revoluții cu care va culmina perioada iluministă.
Învelișul mitologic al patriarhului răului va fi progresiv îndepărtat până când tot ce va rămâne este imposibil de deosebit de un om de rând. În literatura secolului XIX, respectiv XX, diavolul, complet umanizat, va lua forma unui mic burghez, al cărui rău nu mai este evidențiat prin trăsături inumane, ci pur și simplu sugerat.
Putem observa următorul exemplu literar al diavolului integrat în societate: „Era un bărbat mai degrabă deșirat, fără a fi înalt – e chiar mai scund decât mine – , cu o beretă de sportiv pe-o ureche, în timp ce pe lângă tâmpla cealaltă îi iese părul roșcat. Are genele roșcate, ochii înflăcărați, fața ca de ceară, cu nasul puțin croiat. Un codoș, un profitor cu o voce de actor.” (Doctor Faustus, de Thomas Mann, 1947)
Omul modern nu mai tremură în fața focului, coarnelor și tridentului. Iadul omului modern se află în interiorul propriei minți: anxietatea, nevroza, absurdul vieții cotidiene. Acesta este terenul de joacă al Luciferului modern, abstractizat, laicizat.
Epoca contemporană se poate mândri cu o masă eterogenâ de atitudini diferite, de la cei ce se autoflageleazâ pentru a-și spâla păcatele, la sataniștii teiști și atești, la cei pur și simplu înzestrați cu o curiozitate morbidă, curiozitate ce îi împinge spre (și la rândul său creează o cerere pentru) produse mass-media destinate ale căror selling point este imaginarul demonic, proiectat special pentru a stârni frica sau râsul (în general frica).
Desigur, fenomenul, după cum ne spune și Jean Delumeau, e mult mai vechi de atât. Încă din secolul XVI putem întâlni scrisori de la diverși reprezentanți ai Bisericii îngrijorați de succesul manifestărilor artistice a căror utilizare a diavolului depășește normele de bună cuviință admisă de o pildă creștinească. Cu alte cuvintele, oamenii veneau nu să învețe cum să-și salveze sufletul, ci să se minuneze de cât de urâți sunt dracii. Frica administrată voluntar e un instrument recreațional eficient.
Pentru a reveni la ideea pe care doream să o analizez în cadrul acestui articol, atât diavolul biblic (a cărui imagine este cea mai bine întipărită în conștiința noastră colectivă dintre toate figurile demonice) cât și omul greșesc prin însăși natura lor și sunt pedepsiți pentru încercarea lor, însă devin mai înțelepți, cunoscând și binele și răul. Odată Satan dezbrăcat de toate clișeele artistice (care izvorăsc din frica întipărită în genele noastre), imaginea vag recognoscibilă își poate revendica locul în ceața amorfă care este conștiința umană, de unde s-a și materializat.
Leave a Comment