Despre apocalipticul 2666 al lui Roberto Bolaño – We ART

Despre apocalipticul 2666 al lui Roberto Bolaño

Lucrarea pe care v-o prezint astăzi se cheamă 2666, a fost scrisă de Roberto Bolaño și publicată postumn în 2004. Este o opera de ficțiune ce numără (în traducerea în limba engleză de la Picador, pe care am citit-o eu) 898 de pagini. Este împărțită în cinci părți: The part about the critics (despre patru critici literari și fascinația lor mutuală pentru un autor prusac obscur), the part about Amalfitano (despre un profesor universitar de filosofie și declinul său spre nebunie), t.p. about Fate (despre un jurnalist ce merge în Mexic pentru a scrie despre un meci de box), t.p. about the crimes (imaginați-vă o sută de raporturi de constatare medico-legală printre care se strecoară poveștile unor polițisti locali) și, nu în ultimul rând, t.p. about Archimboldi (despre experiența viitorului scriitor ca soldat în cel de-al doilea război mondial și despre cariera și moștenirea sa). Toate personajele majore din primele patru părți sunt din, sau ajung în, orașul de graniță Santa Teresa, care e o transpunere direct din lumea reală a orașului Ciudad Juárez, a cărui violență este pe cât se poate de reală, în el amestecându-se ca într-o supă cu miros de sulf influența cartelurilor, a căror lorzi, așa-numiți narcos, ce rămân pentru noi doar niște nume pe hârtie, dar a căror influență pătrunde adânc în conducerea statului mexican, și inexplicabilele femiciduri (peste 400 până în prezent), pentru care aproape nimeni (însemnând vreo trei-patru arestări) nu a fost tras la răspundere. În acest „vortex al sufletelor pierdute”, după cum ne informează blurb-ul de pe spatele cărții, este atras și protagonistul celei de-a cincea părți, al cărui pseudonim, Benno von Archimboldi, transmite explicit cititorului modul în care, conform concepției autorului, trebuie abordată cartea.

Mai sus avem reprezentat tabloul intitulat Vertumnus al pictorului manierist Italian Giuseppe Arcimboldo (1526-1593). Unicitatea tabloului consta în dispunerea mai multor obiecte, ce au sens, ce pot exista independent, în așa fel încât, împreună, să capete o nouă semnificație, să alcătuiască ceva mai mare, păstrând în același timp o temă centrală. La începutul lecturării, cartea poate părea nonsensică, o înșiruire de fapte ce nu pare să ducă nicăieri, niște personaje prin care nu pare să se dorească să se comunice nimic. Poate aceeași impresie am avea-o privind un tablou de Arcimboldo mult magnifiat, deci neputând să-l privm pe tot odată. Ar fi ca și cum nu am vedea la început, din imaginea de mai sus, decât niște ciorchine de struguri și câteva spice de grâu, executate frumos, dar total banale și lipsite de orice fel de context acolo. Dacă ne-am deplasa mai la dreapta îngustul și ipoteticul câmp vizual, am observa poate un soi de contur mai amplu, iar mutându-ne în jos, am identifica cu siguranță trăsături faciale: păstăile ce mărginesc ochii, două boabe de strugure, o pară ce tine loc de nas etc. Munca aceasta de recompunere a patternurilor, de identificare a recurenței, de a face legături e exact munca de detectiv pe care o fac și personajele cărții, fie ei jurnaliști, critici sau oameni ai legii, încercând să găsească răspunsuri, o urmă de sens. Nu cred că ofer un spoiler zicând că crimele rămân nerezolvate, rămânând doar o serie de piste moarte și un set de personaje care se dizolvă rând pe rând în labirintul cărții, sau al lumii pe care o populează. Aceasta nu este ideea mea. Unul din motivele recurente este cel al labirintului, cu care e asemănat în două rânduri orașul Santa Teresa. Dacă admitem autorefențialitatea lucrării, aceasta își descrie singură stilul, prezentându-l pe cel al scriitorului fictiv:

The style was strange. The writing was clear and sometimes even transparent, but the way the stories followed one after another didn’t lead anywhere: all that was left were the children, their parents, the animals, some neighbors, and in the end, all that was really left was nature, a nature that dissolved little by little in a boiling cauldron until it vanished completely.

Deasupra intrării în labirint, constructorul/arhitectul a scris 2666. Cu siguranță trebuie să fie un motiv pentru care a făcut asta, însă, poate pentru a încorona ambiguitatea / pentru a pune tușa finala ambiguității, nimic din roman nu indică explicit acest număr. Dacă iețim totuși din filele volumului de față, intrăm în viața reală și sărim din nou în tărâmul ficțiunii ne trezim în fața unui peisaj familiar – același deșert inducător de nebunie, același Mexic, aceiași detectivi, aceleași enigme, aceeași violență. Următorul citat este din romanul The Amulet:

Guerrero, at that time of the night, is more like a cemetery than an avenue, not a cemetery in 1974 or in 1968, or 1975, but a cemetery in the year 2666, a forgotten cemetery under the eyelid of a corpse or an unborn child, bathed in the dispassionate fluids of an eye that tried so hard to forget one particular thing that it ended up forgetting everything else.

De asemenea, din The Savage Detectives avem următorul paragraf:

And then the teacher saw or thought she saw a plan of the canning factory pinned to the wall…that Cesárea had drawn… But Cesárea spoke of times to come and the teacher, to change the subject, asked her what times she meant and when they would be. And Cesárea named a date, sometime around the year 2600. Two thousand six hundred and something.

Fabrica de conserve, alături de așa-numitele maquiladoras, situate de regulă la marginea orașului, fac ca Santa Teresa (Ciudad JuArez în lumea reală) să aibă printre cele mai mici rate ale șomajului la femei din zona Mexicului (conform romanului). Nici nu poate fi o coincidență că majoritatea victimelor sunt angajate la întreprinderi de genul (ce oferă un salariu de nimic și condiții mizere, dar este totuși o alegere preferabilă șomajului și consecințelor acestuia). Ca o ultimă legătură, autorul, entitatea fizică și reală ce scrie ficțiune, afirmă într-o notă că naratorul romanului 2666 este Arturo Belano, unul din protagoniștii lucrării The Savage Detectives (care apare și ca personaj în cel dintîi, și are un fiu BASTARD a cărui poveste o ascultăm în The part about the crimes) și este alter ego-ul autorului însăși. Singura concluzie pe care o putem trage de aici e că întreaga operă a autorului alcătuiește propriun univers (Bolañovers, dacă doriți), a cărui piesă de rezistență este 2666, care ar fi avut rolul de a revela, de a răspunde la toate întrebările. Ce avem în schimb este o imagine fragmentată, un peisaj halucinant, lucruri care pur și simplu se întâmplă fără vreun sens, aparent fără vreun dumnezeu, doar voci, zgomote, amintind poate de zumzetele sau vocile pe care le aude în telefon personajul K în Castelul, formând împreună parcă o singură voce puternică „încercând parcă să pătrundă mai adânc decât în bietul auz.” Într-adevăr, ambiguitatea și atmosfera de neliniște omniprezentă poate duce cu gândul la Kafka (faptul că inițialele celor 5 părți alcătuiesc, luate în ordine, „cafca” este o pură coincidență și nu merită să pierdem timpul cu ea). Aici vocile se succed treptat și apoi cresc în intensitate, iar the big picture pe care o avem la final e formată din ecouri. Crimele amintite anterior sunt doar menționate în prima parte, ca un simplu headline într-un ziar pe care îl citește unul din personaje, pentru ca în partea a doua să capete o prezență, o amenințare cât se poate de reală, pe care o resimte protagonistul la adresa fiicei sale, și, fără să-și dea seama, cititorul se poate trezi înghițit de orașul-labirint, de aerul său uscat de deșert.

Deci, peretele dintre real și fictiv fiind deja slăbit, având un autor care se identifică cu un personaj și o abundență de detalii, un mimesis, cel mai pregnant în The part about the crimes, în care sunt descrise cu sobrietate exact numele victimei (dacă se cunoaște), unde a fost găsită, cine s-a ocupat de caz, ce plăgi prezenta aceasta, care au fost rezultatele autopsiei și dacă investigația a avut vreun rezultat (în general nu e cazul). Acest proces se repetă de zeci de ori. Efectele viscerale resimțite după repetarea obsesivă a propozițiilor ca „anally and vaginally raped” vor diferi de la cititor la cititor. Dar 2666 este și o carte despre alte cărți și despre scris. Dacă romanul își întinde tentaculele dincolo de peretele menționat anterior, putem cu siguranță să intepreta pasajele referitoare la literatură ca autoreferențiale. Cel mai citat exemplu este următorul, din The part about Amalfitano:

He chose The Metamorphosis over The Trial, he chose Bartleby over Moby-Dick,he chose A Simple Heart over Bouvard and Pecuchet, and A Christmas Carol over A Tale of Two Cities or The Pickwick Papers. What a sad paradox, thought Amalfitano. Now even bookish pharmacists are afraid to take on the great, imperfect, torrential works, books that blaze paths into the unknown. They choose the perfect exercises of the great masters. Or what amounts to the same thing: they want to watch the great masters spar, but they have no interest in real combat, when the great masters struggle against that something, that something that terrifies us all, that something that cows us and spurs us on, amid blood and mortal wounds and stench.

O astfel de carte este volumul de față, cu care autorul s-a „luptat” până în momentul morții, adăugând la valoarea de magnum opus cea de testament. Protagonistul aceleiași părți agață la un moment dat pe sârmă (după o idee a lui Duchamp) o carte numită Testamento Geometrico, care e formată din trei părți, „each independent, but functionally corelated by the sweep of the whole.” Scriitorul ce umblă sub pseudonimul Benno von Archimboldi (care este menționat în The Savage Detectives) este al doilea punct de interes, spre care converg personajele literate, respectiv cei patru critici din prima parte, însă nu este cunoscut de aceștia decât prin opera sa, ce va deveni la un moment dat moștenirea pe care o va lăsa lumii. Pe la sfârșitul cărții, un străin i se adresează scriitorului, ce mănâncă dintr-o înghețată Fürst Pückler, povestindu-i puțin despre omul care a dat numele înghețatei și despre cum i se pare straniu că ceea ce a rămas cea mai rămas din el, moștenirea sa, este într-o mult mai mică măsură activitatea sa de botanist și publicist, numele rămânându-i în schimb legat de un desert, așa cum scriitorul va exista după dispariția sa ca entitate, ca prezență prin opera sa. O altă notă a autorului, care nu cred că necesită vreun comentariu, descoperită postumn și intitulată „for the end of 2666”, spune următoarele:

That’s it, friends, I’ve done it all, I’ve lived it all. If I had the strength, I’d cry. I bid you all goodbye, Arturo Belano.

Autorul își lasă universul învăluit în inexplicabil, așa cum ar trebui să fie (așa cum ar fi imposibil să faci un pas în spate și să vezi viața în tot ansamblul ei). Transa clarvăzătoarei Florita Almada sau cuvintele aparent profetice ale lui Klaus Haas, ce spun de venirea unui uriaș care îi va ucide pe toți sau fostul boxer care își ucide sora fără vreo explicație („one night he went crazy and killed his sister”) pot fi simple accese de nebunie sau opera unui ventriloc nebun de proporții cosmice, ce preia controlul asupra personajelor, fenomen pe care Wallace îl observă filmele lui David Lynch (care e menționat și el în 2666):

Characters are not themselves evil in Lynch movies—evil wears them. This point is worth emphasizing. Lynch’s movies are not about monsters (i.e. people whose intrinsic natures are evil) but about hauntings, about evil as environment, possibility, force. This helps explain Lynch’s constant deployment of noirish lighting and eerie sound-carpets and grotesque figurants: in his movies’ world, a kind of ambient spiritual antimatter hangs just overhead. It also explains why Lynch’s villains seem not merely wicked or sick but ecstatic, transported: they are, literally, possessed. 

Aceasta este, desigur, doar speculație, o reacție naturală de căutare a unui pattern în crime, în multitudinea de Peregrino-urile negre (mașina preferată a teribiliștilor fii de narco), în deșertul Sonora în care nimeni nu îl găsește pe Dumnezeu, în comportamentul nenatural al personajelor, în decorul suprarealist al viselor, toate redate ca atare. Universul este mut.

În loc de concluzie, mă mulțumesc să recomand cu căldură dogoritoare acest roman (care poate va fi binecuvântat în viitor cu o traducere în română) oricui dorește să rătăcească o vreme într-un labirint borgesian, la ieșirea din care poate că nu va simți că știe mai multe, dar se va simți cu siguranță diferit.

 

NOTE

Aventura sa în război îl poartă până pe meleagurile noastre. Acest articol teoretizează că cel pe care îl numim Dracula apare ca personaj în această parte: http://biblioklept.org/2013/10/24/wherein-i-suggest-dracula-is-a-character-in-roberto-bolanos-novel-2666-2/

http://en.wikipedia.org/wiki/Female_homicides_in_Ciudad_Ju%C3%A1rez

 Aș putea scrie un articol întreg doar despre semnificațiile labirintului și probabil oricum nu aș acoperi tot ce ar fi de zis. Dacă cititorul dorește să afle mai multe informații, poate să consulte Roland Barthes – The Preparation of the Novel, W.H. Matthews – Mazes and Labyrinths, ce poate fi citită integral aici http://www.sacred-texts.com/etc/ml/index.htm, sau romanul lui Mark Z. Danielewski – House of Leaves, al cărui motiv central este de asemenea labirintul, incluzând și o analiză aproape academică a acestuia ca idee

Eseul se numește David Lynch Keeps his Head și poate fi citit integral aici: http://www.lynchnet.com/lh/lhpremiere.html

0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

fourteen − three =

© 2018 weart.ro. Toate drepturile rezervate.
Conţinutul prezentat pe acest site web, inculzând toate imaginile şi textele, este destinat utilizării în scopuri educaţionale şi necomerciale.
weart.ro este o platformă independentă care nu beneficiază de sponsorizări sau fianantari din partea statului sau a unei firme particulare, fiind un site care se bazează doar pe resurse proprii.

Platformă dezvoltată și administrată de ROcreativ

Licenţa Creative Commons

Log in with your credentials

sau    

Ați uitat datele dvs.?

Create Account