Moartea implica pe vremuri o anumita atmosferă de simplitatea și intimitate. Un alt element fundamental al acesteia era aspectul său public: aceasta va persista pană la sfarșitul secolului al XIX-lea. Cel ce se afla pe moarte era mereu înconjurat de o adunare.
Un exemplu in acest caz este d-na de Montespan ce se temea în primul rand de faptul că ar putea să se afle singură față în față cu moartea. Saint Simion povestea cum aceasta ,,se culca în camera sa cu toate perdelele ridicate și nenumărate lumanări aprinse, iar în jurul său ținea cameriere de veghe pe care trebuia să le găsească oricand se trezea din somn fie conversand, glumind sau mancand, ca să se asigure că acestea nu moțăiau”. Pe data de 27 mai 1707 aceasta își simți sfarșitul și își chemă toți servitorii, cerandu-le iertare și marturisindu-și păcatele. Teama de moarte îi dispăru, dar obiceiul de a patrona ceremonialul funerar îl îndeplini cu sfințenie.
La începutul secolului al XIX-lea, atunci cand era adusă împărtășania bolnavului, oricine putea intra în casă și în camera muribundului, chiar daca nu îl cunoștea pe acesta.
Moartea în public devenise un obicei. De aici derivă si aforismul lui Pascal ce face trimitere la moartea solitară, deoarece pe atunci nimeni nu se afla singur în ultimile clipe de viață. În zilele noastre, teama de moarte se intețește, iar șansele ca omul să fie singur sunt foarte mari. Astfel, ,,avem realmente toate șansele să murim în singurătatea unei camere de spital”.
Leave a Comment